RELAŢIILE DINTRE OAMENI

RELAŢIILE DINTRE OAMENI

De multă, foarte multă vreme, s-au împuţinat şi riscă să se stingă definitiv relaţiile dintre oameni. Societatea profitului şi falimentului trece cu şenilele banilor ei şi ale absenţei banilor ei, peste prietenie, peste fraternitate, peste înrudirile voluntare. De când nu am mai auzit de venirea finilor la naşi? Acele obiceiuri străvechi, care obligau pe oameni să se întâlnească, nu aveau decât în cazuri maladive un rost mercantil. Naşii nu aveau nevoie de ploconul finilor. Prietenii îşi aşteptau prietenii pentru ca, împreună, să-şi alunge singurătatea urâcioasă. O mare familie parcă s-a destrămat, aici, între graniţele României. Şi ea, această mare familie, s-ar sinucide, probabil, dacă plecaţii din ţară n-ar micşora această nenorocire, cu dorul lor, cu grija lor, cu întoarcerea lor acasă.
Astăzi, în plină epocă materialistă, credinţa – în diversele ei ipostaze – ar trebui invocată şi trăită ca un contrapunct. Prea multă ură, prea multă indiferenţă, prea multă suspiciune! În perioada grea a vieţii mele, după decapitarea mea de la „Flacăra”, a trebuit să trăiesc izolat, din obligaţia de a-i feri pe ceilalţi de personalismul meu, considerat o boală molipsitoare. Destui oameni, care mă iubeau sau mă acceptau, îmi făcuseră sensibilă ideea că e mai profitabil şi mai sigur pentru mine să nu (prea) mai ies în lume. Ştefan Andrei, omul care nu s-a ferit de mine, în cele mai grele şi tensionate momente ale vieţii mele, avea un mod indirect de a-mi spune ce nu trebuie să fac. Şi mă vizita acasă. Nicolae Croitoru, omul din fruntea propagandei bucureştene, mă invita, uneori, la sediul primăriei, vorbeam ce vorbeam, îmi făcea semne care mă avertizau că există urechi ascunse, mă conducea pe coridor şi abia pe scări îmi spunea: „Feriţi-vă, fiţi atent, ea vă urăşte ca o căţea!”. Totuşi, în acele vremuri complicate, nu singurătatea a fost tratamentul care m-a salvat.
Mergeam la prietenii mei, Ana şi Ion Haşigan din Săliştea Sibiului, la prietenii mei Vişu Vaida şi Mitică Nistor din Năsăud, la prietenul meu dr. Ladislau Elthes din Oradea, la prietenul meu dr Radu Rey din Vatra Dornei, ca să nu mă însingurez şi să înnebunesc. Lângă mine, ca un bătrân ascuns într-un copil, a stat, în toată acea perioadă, fiul meu Andrei Păunescu. Mi-a fost credincioasă şi şi-a asumat responsabilităţi de om matur, deşi era foarte tânără, cea care avea să-mi devină soţie, Carmen, ai cărei părinţi m-au ocrotit la Săcărâmb, când veneau „Rabele” cu miliţieni să mă terorizeze Verişorul meu de al doilea, Marin Păunescu din Sibiu, nu a pregetat să străbată drumuri lungi, la volanul maşinii mele, prin ţară, alături de mine.
Şi, mai mult ca fiecare, dar împreună cu toţi aceştia şi cu alţii, pe care simt că i-am uitat, tatăl meu, pensionarul care mai rămăsese din bravul sublocotenent de artilerie şi din onestul învăţător Constantin Păunescu, veghind să nu mor. Prietenia cu dr. Constantin Ionescu Târgovişte şi cu dr. Florin Brătilă mi-a dat un anumit fel de siguranţă, în toate încercările prin care am trecut. Era ca un alt tată al meu, undeva în apropiere, mereu prezent când credeam că nu mai pot, geniala natură numită Valeriu Popa, inginer şi bioenergetician. Îmi trimitea din Anglia scrisori de încurajare Josefina Hoggett, o irepetabilă doamnă a bunei cuviinţe şi demnităţii româneşti. Cea mai grea suferinţă a mea era, atunci, singurătatea.
Organizam, în casa mea, din când în când, sărbători, la care îi aveam oaspeţi pe Domniţa şi Alex. Ştefănescu, pe Ion Mânzatu, pe Ştefan Andrei, pe Adam Erzsebet şi pe Hajdu Gyozo, pe Constantin Preda, pe Eugen Simion, pe Marin Sorescu, pe Alex. Chiriacescu, pe Florian Pittiş, pe Doru Stănculescu, ca şi pe alţi oameni de calitate care îşi învingeau temerile, îşi reprimau tendinţa de a da ascultare celor ce mă urmăreau şi ei aceşti prieteni, se copilăreau în holul casei mele sau în curtea ei. E drept, unora dintre ei li s-a şi întâmplat câte ceva rău pentru că nu se astâmpărau şi veneau la mine.
Exemplară în cel mai urât sens al covântului a fost pedeapsa pe care au primit-o, în 1986, cred, Ovidiu Ioaniţoaia, Sorin Postolache şi Dan Bârlădeanu, cu care am petrecut câteva zeci de minute pe terasa din spate a casei mele, iar de pe un balcon de vizavi, din strada Eremia Grigorescu, securiştii care se ocupau de mine au filmat scena. A doua zi, şi Ioaniţoaia, şi Postolache, şi Bârlădeanu au fost daţi afară din redacţia revistei „Flacăra”. Fireşte, ei nu erau nişte naivi, când şi-au luat inima în dinţi şi au venit să nu fie singuri şi să nu fiu singur.
Aşa cum, l-am simţit mereu alături, fie şi numai în convorbiri telefonice, pe Dinu Săraru, pe care nişte nefericiţi au vrut să mi-l demonizeze, atribuindu-i absurd culpa că el ar fi vorbit cu inchizitorii mei despre cele pe care i le spuneam eu la telefon, când îmi era şi îmi este evident că în dosarele mele se află transcrierile profesioniste ale convorbirilor noastre, aşa cum rămân acolo, pentru istorie, şi convorbirile cu Octavian Paler, şi cu Fănuş Neagu, şi cu Preasfinţitul Emilian al Albei, omul care nu m-a făcut niciodată să mă simt un paria, pe toată perioada persecuţilor pe care le-am îndurat. P.S. Emilian m-a primit în Catedrala Reîntregirii de la Alba, ciumat cum eram. M-a tratat cu omenie şi solidaritate. Mi-a îngăduit să merg să mă odihnesc şi să mă îngrijesc la Mănăstirea Râmeţi, la generoasa Maică Stareţă Ierusalima, şi a declarat, în Sinodul Patriarhal, atunci când i s-a cerut să mă scoată din mănăstire, că, în această situaţie, vacantează postul de episcop de Alba.
Un capitol special ar merita egalul cu sine şi prea bunul cu mine Ioan Botezan, din Sibiu, admirabilul caracter neînfrânt de conjuncturi. Au fost şi doi primari, în această ţară, care nu s-au făcut că m-au uitat, ci dimpotrivă, m-au găzduit şi m-au ţinut în viaţă cu bunătatea şi curajul lor, primarul Gh. Paşca din Albac şi primarul de Iernut, Vasile Cornea. Dar nemaipomenitul meu prieten, doctorul Vasile Iacob din Sibiu? Dar zecile de complici ai poeziei mele nepermise şi protectori de o zi sau o noapte a vieţii mele?
Unde sunt ei astăzi? Care mai sunt relaţiile dintre mine şi ei? Care mai sunt relaţiile dintre oameni? Mai există gratuitate în aceste raporturi omeneşti, cărora nebunia profitului şi spaima falimentului le-au pus surdină. Mai poate sta cineva, într-o noapte, în jurul unui pahar, niciodată golit până la capăt, ca să asculte sau să spună cântece şi poezii? Mai există jocuri de spirit? Mai există omenie într-un senzaţional poem al său, publicat în „Jurnalul Naţional”, alaltăieri, Marius Tucă hohotea tulburător despre starea de rău în care trăim şi din care parcă nu mai ieşim.
Mai există stele? Mai există flori? Mai există oameni? Mai există prietenie? Mai suntem vii? Doamne, opreşte marşul nostru nemilos către neant şi către deplina uitare de sine. Atunci, ne strângeam unii în alţii, de teama de a nu fi surprinşi singuri de nenorocirile vremii. Aveam, dacă aveam, un telefon şi rescriam istoria fiecărei zile, la acel telefon. Acum, la toate telefoanele, ţiuie singurătăţiile. Iar când sună cineva, sună pentru că are de exprimat o rugăminte, are de adresat o cerere, are de căutat o relaţie. Şi, în general, toate telefoanele sună ocupat. Deşi nu vorbeşte nimeni la ele.





Adrian Paunescu